Copilul din mine.

Pentru o perioada am trait pe-un nor, intr-un minunat castel, eram doar eu, si-o simpla voce care traia in interiorul meu, era o voce copilareasca, era o voce foarte naiva, eu gandeam foarte matur, insa ea ma completa si impreuna deveneam invincibil, nu eram decat eu, ea, mii si mii de pasari si cerul, un cer senin, albastru, era reflexia ochilor mei. Totul era perfect, era micul meu paradis creat de noi doi, tu, vocea din capul meu, si eu.. trupul, gazda ta. Timpul petrecut acolo a fost fabulos, nu poate fi explicat prin cuvinte, nici daca mai traiesc odata acele momente nu cred ca mai pot avea aceleasi emotii, aceleasi furnicaturi. Tii minte tu, voce, cum radeam si cum ne dadeam ghionturi atunci cand vedeam cum ploua peste mizeria de pe pamant si pe oameni, pe care parca-i curata de murdarie? Tii minte cand voiai sa faci fel de fel de prostii si eu refuzam sa particip, fiind prudent si incercand sa nu patesti nimic rau? Ei, vreau sa-ti spun ca-mi pare foarte rau ca nu te-am ascultat si nu am ramas un copil ca tine, in incercarea mea disperata de a ma maturiza te-am epuizat, te-am omorat, si odata cu tine am distrus si castelul care ne gazduia pe amandoi? Pentru ce? Doar pentru a fi matur si a lua in piept viata? Oare mai tii minte momentul in care ai ales sa iesi din mine si ma priveai cum cadeam in gol urmat de zidurile castelui? M-ai privit atunci cand am facut impact cu solul si cand acele ziduri mi-au atins corpul si s-au transformat in pulbere si-n mici particule de stele? De ce nu mi-ai deschis ochii si m-ai tinut acolo, alaturi de tine? De ce m-ai aruncat in lumea asta mediocra si mizera? Poate intr-o buna zi te vei intoarce si ma vei lua cu tine inapoi pe acel nor. Poate ca va fi azi, maine, dar te rog, nu lasa ca acest timp sa fie o eternitate. Mi-e greu aici, e prea multa ura, prea multa invidie si parsivitate. Te sarut in soapta.... si revino-mi pe o stea.